Mă întrebi mereu cum mă simt, dacă pot să respir, cât am glicemia. Nu sunt obişnuită. Nimeni nu-mi pune asemenea întrebări, doar tata, aşa cum a fost el, mă întreba mereu şi simt că mă înţelegea, dar a plecat, mult prea devreme pentru mine, a plecat înainte să ne trăim relaţia fiică-tată. Nu voi mai regăsi niciodată ce am pierdut. Eu şi acum îl caut, îl aştept, dar nciodată nu am să-i mai aud vocea, niciodată nu-mi va mai spune niciun cuvânt De fapt multe lucruri am pierdut: eu nu sunt mamă, eu nu am fraţi decât formal, eu nu am sănătate, eu nu am serviciu. NIMIC NU AM. Astea toate mă dor şi mă fac să mă simt neîmplinită şi temătoare. Ştiu că acum te întrebi, dar tu ce eşti. De ce spun eu mereu că nu am nimic, că doar te am pe tine. E complicat şi cu tine, am doar frânturi din viaţa ta. E bine şi aşa, nu spun că nu e bine, dar nu înţeleg de ce eu mereu am avut doar prea puţin. Oricum îţi mulţumesc! Mi-am spus odată că dacă aş ajunge să nu pot merge mai departe şi aş alege să mă sinucid, m-aş arunca într-o apă adâncă. Apa e curată, spală tot, suferinţele, păcatele, tot. Dar eu nu voi face aşa ceva, pe mine moartea mă înspăimântă, încă nu am înţeles-o... acum doar vorbesc cu tine.
-Viaţa merge oricum mai departe. Hai cu mine! Mereu fugi de prezent!
- Plouă afară, plouă tare. Sunt sus la mine şi aud cum repară patul bunicii. Mama nu m-a înţeles că eu nu mai vreau acel pat în casă. Mereu mă dă deoparte. Şi mie îmi e atât de dragă. Fiecare lovitură de ciocan îmi produce fiori. Îmi apar tot felul de amintiri. E ca un coşmar. Nici nu pot să mă gândesc că acel pat e acolo. Până acum nu mi-a fost frică, dar acum mi-e frică să nu înnebunesc. Dacă ai şti cum simt acele lovituri de ciocan pe patul bunicii. Nu pot să descriu. Dar mă înspăimântă. Din când în când apare nepoata şi răsuceste cu putere cheia de la uşa ei să aud cât mai bine. Acum e mare, a crescut. Face şcoala de şoferi, la postliceală merge din când în când că la ce e bună atâta şcoală. E frumoasă, are haine. Nu a ştiut ce înseamnă să dormi singură când a fost copil, nu a ştiut ce înseamnă să simţi frigul cum îţi străpunge oasele şi să te bucuri de puţină căldură în casa prietenelor. Pe undeva am avut şi eu grijă să nu simtă toate astea, dar degeaba. Am închis nervoasă uşa de la intrare după ce a plecat, dar o deschid iar.
Bătăile de ciocan se aud în continuare. Mâine dacă voi merge jos, va fi din nou în cameră patul pe care bunica a stat atâţia ani şi pe care a murit. Urăsc acel pat. În sfârşit urăsc...
Sigur înnebunesc. Urăsc un pat. Îl pune exact unde a fost. Tot acolo. Oare eu nu merit să fiu menajată de lucrurile care mă înspăimântă? Oare eu nu merit o vorbă bună şi puţină afecţiune din partea lor?
Trebuie să-mi spun: Eu Maria sunt bine din toate punctele de vedere. Spun, dar bătăile de ciocan tot le aud. Mă doare îngrozitor capul, mi-a amorţit faţa, glicemia mi-e mare. Eu mă simt străină la mine acasă. În casa mea, alţii s-au simţit ocrotiţi, altora le-a fost bine. Am vrut să stau cu ele jos, cu mama şi mătuşa, să nu mai fiu singură. Am făcut curat peste tot, dar am venit sus că mama m-a supărat rău. Nu ştiu ce să fac, că până nu mă împac cu ea, mie îmi e rău, dar acum simt că n-o mai pot face, mai ales că aud necontenit bătăile ciocanului în patul bunicii.
- Atât de frumos scrii, chiar despre dureri şi suferinţă. Tu chiar scrii frumos Maria, crede-mă. "Auzeam" şi eu ciocanul şi "vedeam" patul bunicii.
- Hm... am şters tot să nu citească cineva.
- Maria, hai să ne întâlnim! Te rog! Fiecare zi care a trecut este o zi în care nu am existat pentru că nu am iubit! Devin tot mai sărac în zile de iubire, crede-mă, simt trecerea timpului şi mă doare.
- Încă nu a sosit momentul, poate nu va sosi niciodată, mai sigur aşa va fi!
- Maria...întotdeauna am dorit să întâlnesc o iubire de care să nu mă vindec niciodată, poate sunt demodat, dar prea m-am vindecat de toate câte mi-au fost date a le trăi, până acum.
- Să nu-mi spui că eu sunt acea boală incurabilă...
- Cred, sper, chiar aş vrea să ştiu!
- Ce faci dacă nu este reciprocă, boala, şi nici nu se ia, poate nu e contagioasă...
- Nu mare lucru, voi aştepta... dar s-ar putea să nu mai am răbdare, sau timp, la un moment dat nu voi mai putea să aştept, am mai trecut prin asta şi am divorţat.
Nu am tulburat tăcerea prelungită, şi, în cele din urmă tot ea a continuat:
- Ştiu ce va urma, treptat mă vei întreba tot mai rar cum mă simt, dacă sunt bine, vei răspunde tot mai rar mesajelor mele, voi rămâne, încet, încet, singură, iar tu îţi vei lega viaţa de altă femeie care te va iubi şi pe care o vei putea întâlni oricând. Viaţa e ca o gară unde vin şi de unde pleacă trenuri. Oare care tren ne va duce într-un loc mult dorit? În care tren să urci ca să ajungi la destinaţia dorită? Se întâmplă în viaţă să alegi trenul greşit, iar drumul să fie obositor şi greu, şi destinaţia să nu fie cea aşteptată. Ce poţi face? Să te dai jos şi să aştepţi alt tren, sau să te complaci mergând mai departe?
Mă întreb de ce ţi-ai dori atât de mult să cobori? Din cauza problemelor mele de sănătate? De fapt nu mă mai întreb nimic, vrei să cobori şi să mă laşi singură în tren...poate visezi alt tren...al meu o fi o mocăniţă, cred că tu îţi doreşti un orient expres, şi totuşi mi se părea că ne potrivim, dar o fi doar părerea mea...m-oi duce eu cu mocăniţa mea, singură.
- Pune-te în locul meu, vorbesc de luni de zile cu o fantomă, nu-ţi ştiu chipul, vârsta, culoarea ochilor, sunt convins că toate cele afişate sunt false, nici numele nu sunt sigur că este cel real, spuneam să te pui în locul meu şi ai să înţelegi. Ştiu doar că eşti foarte bolnavă, ţi-am propus să te ajut, pentru asta ar fi trebuit să te cunosc, de fapt aşa ar fi trebuit să înceapă, ai refuzat îngrozită parcă, îndepărtând cu repeziciune această posibilitate. Am încercat pe toate căile să te găsesc şi pe alte site-uri, scrii frumos, m-am gândit că eşti prezentă şi pe alte pagini... nimic, m-am lovit de un zid.
- În ziua de azi nu există nimic uman şi bun. Fiecare îşi urmăreşte propriul interes. Nici iubire nu există. S-au dus toate. Mă simt ca un peşte care se zbate pe uscat şi aşteaptă să se termine totul.
Am o întrebare pe care vreau s-o adresez lui D-zeu:- De ce? De ce mi se întâmplă toate astea? Mereu am fost la locul meu. Am învăţat când trebuia să învăţ, am ascultat când trebuia să ascult, am plâns când trebuia să plâng, am iubit când credeam că sunt iubită, dar n-am primit nimic în schimb. Nu ştiu de ce să mă agăţ, nu mai am putere. Am tot sperat să fie bine, nu mai sper şi nu mai cred nimic. Acum datorită unui om care scrie frumos, care părea un om de cuvânt în care puteam avea încredere, acum am ajuns la capăt. Nu văd nimic în faţă, nimic ,nimic, nimic. Afară ninge frumos, ca în poveştile lui Creangă, altădată mă bucuram doar uitându-mă la zăpadă. Mi se părea o splendoare. Acum nu mai simt decât răceala zăpezii. Poate acum aveam şi eu nevoie de acele prietene pe care le ascultam mereu, le consolam, le înţelegeam şi încercam să le dau un sfat. Dar acum nu mai au nevoie de mine. Şi-au rezolvat problemele. Mă sună uneori când apar din nou ceva necazuri, dar eu am obosit să ascult nişte nimicuri.
Singurul pe care l-aş putea suna acum e tata. Cu el puteam vorbi tot ce mi se întâmpla. M-ar fi ascultat şi îmi făcea bine. Dar el zace într-un mormânt, peste care s-a aşezat zăpada. L-am regăsit prea târziu, l-am iertat, nu pentru copilăria mea nu prea îmbelşugată, nu asta mă deranjează, mă deranjează prejudecăţile multe cu care am rămas, dar nu i-am spus niciodată. L-am iertat şi l-am iubit, apoi D-zeu l-a luat când voiam să recuperăm timpul ce l-am pierdut.
Mi-ar plăcea să fiu altfel, o femeie puternică, care să nu aibă nevoie de nimeni langă ea, dar nu pot fi aşa şi simt singurătatea ca pe o povară pe care nu o mai pot duce. Nu e mare lucru să-ţi fie bine. Ai nevoie doar de un cămin cald şi un om în care să crezi cu toată puterea că orice se va întâmpla va fi lângă tine.